Pe cand lumea nu stia de lume, pe cand apele nu stiau de tarm, oamenii nu stiau care este esenta frumosului si uratului. Pai de unde sa stie? Pe vremea aceea oglinda nu-si facu aparitia si nimeni nu putea sa se vada pe sine. Toti erau frumosi in sinea lor si nimeni nu privea sau spunea mai mult decat ce vedeau in realitate.
Intr-o buna zi o furtuna s-a napustit pe mare si in nebunia ei arunca pe tarm un vas din argint care de cum atinse pamantul se sparse in mii de bucati. Dimineata, oamenii locului au vazut o lumina puternica care venea din pamant si s-au dus sa vad ce se intampla. Cu cat se apropiau lumina parea mai puternica si mai slaba.Umbrele lor adaposteau cioburile, care parca respingeau razele soarelui.
O femeie mai curioasa din fire se apropie de un ciob mai mare, se apleca deasupra lui si vazu o forma umana cum nu mai vazuse pana atunci decat la ceilalti din jur.
Lua ciobul in brate si uitandu-se mai atenta, incepu sa isi mangaie fata si privea nalucita de prezenta ei din oglinda.
Se spune ca de atunci frumusetea si uratenia si-au facut aparitia si tot de atunci sufletul si-a strans in bratele puternice nevoia de frumos.
De atunci fiecare dintre noi am invatat sa cautam frumusetea fireasca a oglinzii si stim sa privim la noi si in noi.
Cati dintre noi nu s-au studiat in oglinda? Cati nu au dat valoare acestei reprezentari? O imagine a noastra si o dorinta de frumos innascuta!